Recursul în casație în materie penală: aspecte controversate

Articolul reprezintă opera exclusivă a autorului. Opiniile exprimate nu angajează sub nicio formă Ingenio.

Ana-Eliza Ivan Eliza este absolventă a Facultății de Drept, Universitatea din București. Pasionată de drept civil și drept procesual civil, Eliza dorește să transmită prin intermediul articolelor publicate informații esențiale din aceste arii și să contribuie la dezvoltarea lor.

Introducere

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, fiind prevăzută la art. 433 în cadrul Codului de Procedură Penală, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin intermediul acestuia se verifica strict legalitatea deciziei instanței de apel, astfel nu se mai pot face aprecieri cu privire la situația de fapt, nu se pot administra probe noi cu privire la aceasta, și nici nu se pot reevalua cele deja existente. Instanța de recurs verifica existența corespondenței deciziei de apel în drept, nu și aprecierile acesteia cu privire la situația de fapt sau cu privire la individualizarea pedepsei din perspectiva raportării la cuantumul superior sau inferior al acesteia.

Motivele de recurs în casație sunt limitativ prevăzute la art. 438 CPC, și sunt de strictă interpretare. Dintre acestea, cazul de la punctul 12, alin. (1) a creat numeroase divergențe în practică, precum cea a alegerii legiuitorului de a folosi cuvântul “pedepse”. Sfera de aplicare nu este aceea prevăzută la art. 187 CP, anume Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, ci una mai largă ce permite și luarea în considerare a criteriilor de individualizare, respectiv circumstanțele atenuante sau agravante. Totuși, printr-o interpretare stricto sensu, cuvântul „pedeapsa” ne-ar putea da de înțeles că atât limitele măsurilor educative cât și cele ale măsurilor de siguranță nu pot fi verificate din perspectiva legalității limitelor lor prin intermediul recursului în casație, deoarece conform art. 56 CP prin pedepse se înțelege amenda, închisoarea sau detențiunea pe viață.

Recursul în casație și măsurile educative

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal de sine stătătoare care se iau faţă de minorii care au săvârșit infracțiuni, având o funcție preponderent sau în exclusivitate educativă. Prin actuala formulare a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală, acestea par a fi excluse de la controlul de legalitate al Înaltei Curţi de Casație și Justiţie deoarece sunt o sancțiune distinctă de pedeapsă. Norma juridică nu ar trebui interpretată astfel, ci pentru a fi cunoscută și corect aplicată, trebuie coroborată cu celelalte norme, să fie înțeleasă ca parte componentă a unui sistem de reglementări. În acest caz ar trebui sa ne raportăm însăși la principiile și limitele aplicării legii penale și a legii procesuale penale.

Astfel, chiar la art. 1 CPC se statuează că „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”. Conform articolului citat anterior nu am putea interpreta o norma juridica fără să respectăm garanțiile oferite de Constituție (și de tratatele Europene la care România este parte, precum CEDO, în care este de asemenea reglementat principiul egalității în fata legii), anume art. 16 „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”. Cum măsurile educative sunt prevăzute strict pentru minori, daca nu am considera ca termenul de „pedeapsa” din cadrul art. 348 nu ar fi interpretat lato sensu, atunci minorii ar fi discriminaţi faţă de majori, pe motiv că majorii au acces la calea recursului în casaţie cu privire la legalitatea pedepsei, pe când minorii nu au acces în ceea ce priveşte legalitatea măsurii educative.

Mai mult, în susținerea afirmațiilor anterioare consider că și în cadrul art 2. CP „Legalitatea sancţiunilor de drept penal” termenul de pedeapsă este folosit tot lato sensu, deși în cadrul alin. (1) și (2) legiuitorul distinge între pedepse și măsuri educative și de siguranță, în alin. (3) „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.”, acesta pare să le înglobeze pe toate în termenul de pedepse. Folosind raționamentul de interpretare ad absurdum dacă legiuitorul nu ar fi făcut de fapt referire la toate sancțiunile de drept prin termenul de pedeapsă, așa cum ne indică și denumirea marginală a articolului, atunci măsurile educative și cele de siguranță ar putea fi stabilite în afara limitelor generale ale legii.

Pe de altă parte, ar putea fi argumentat ca premisa de la care am pornit pentru a demonstra tratamentul discriminatoriu al normei juridice interpretat stricto sensu este greşită deoarece presupune că majorii ar fi în aceeaşi situaţie cu minorii. Din punct de vedere al dreptului substanţial, majorii nu sunt în aceeaşi situaţie cu minorii tocmai pentru că faţă de majori se pot aplica pedepse, pe când faţă de minori nu se pot aplica pedepse, ci doar măsuri educative. Prin urmare, din punct de vedere al consecinţelor pe care legea penală le prevede pentru minori în cazul săvârşirii de infracţiuni, aceştia se află într-o situaţie juridică care este, în mod evident, favorabilă faţă de cea în care se găsesc majorii. Situaţia juridică fiind diferită, în sensul că minorii sunt, deja, din punct de vedere al dreptului substanţial, într-o situaţie favorabilă, atunci şi tratamentul juridic poate fi diferenţiat din punct de vedere al dreptului procesual. Acest punct de vedere este sustinut și prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, în cuprinsul căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la un text din legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, text care prevedea abrogarea unor cazuri de recurs în casație, reţinând că restrângerea de către legiuitor atât a titularilor, cât şi a hotărârilor care pot fi supuse recursului în casaţie este justificată de finalitatea instituţiei, aceea de a supune aprecierii instanţei supreme conformitatea hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, şi de scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea noului Cod de procedură penală, respectiv degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie. Prin urmare, stabilirea cazurilor de recurs în casaţie este o opţiune a legiuitorului de care se poate folosi deci pentru a include strict pedepsele propriu-zise nu si măsurile educative.

Cu toate acestea, ar fi în contradicție cu spiritul legii să considerăm că minorii nu au același drept la o verificare a legalității aplicării sancțiunii specifice lor (măsurile educative) în limitele prevăzute de lege, precum au și majorii. Chiar dacă situația juridică a minorilor conferită de existența măsurilor educative în locul unor pedepse propriu-zise este una favorabilă, consider că ar fi inerent discriminatoriu sa le încălcăm accesul liber la justiție când se află într-o situație similiară cu cea a majorilor, deoarece, da, situația lor juridică este favorabilă, dar nu ar trebui să inclinăm înapoi balanța privându-i de încă o verificare a legalității hotărârii acestora, bazat pe niciun alt motiv decât vârsta lor. În fond, și pedepsele și măsurile educative servesc aceluiași scop în cadrul dreptului penal, doar că sunt adaptate la nevoile și capacitățile individului în funcție de vârsta și dezvoltarea acestuia. În timp ce legea permite ceea ce uneori este supranumită în doctrina „discriminare pozitivă” anume un tratament preferențial pentru grupuri sociale ce au nevoie de protecție în plus, nu ne permite ca apoi sa tratăm mai prost grupurile respective pentru a îi aduce pe același plan cu restul oamenilor, ce nu se bucură de protecțiile suplimentare, anume sa ii discriminăm pentru că au primit avantaje de care aveau nevoie. Minorii au nevoie de protecție suplimentară în cadrul dreptului penal, de aceea exista sancțiuni specifice lor, care să-i favorizeze, dar ar trebui în continuare să se bucure de aceleași beneficii și garanții ca majorii.

De asemenea, un argument suplimentar al posibilității verificării limitelor măsurilor educative privative de libertate prin intermediul recursului în casație reiese chiar din Decizia nr. 51/RC/2016 ICCJ „Aplicarea măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de detenție în condițiunile prevăzute în art. 114 alin. (2) lit. B) CP și în limitele prevăzute de art 125 alin (2) CP poate fi verificata pe calea recursului în casație în temeiul cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin (1) pct. 12 CPP” .

Recursul în casație și măsurile de siguranță

Măsurile de siguranţă sunt considerate sancțiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generate de fapte prevăzute de legea penală.

Cum acestea nu sunt specifice doar minorilor sau majorilor ci general aplicabile, în cazul măsurilor de siguranță nu mai exista argumentele bazate pe încălcarea garanțiilor procesuale ale părților, anume egalitatea în fața legii și accesul liber la justiție, diferențiat pe baza unor criterii subiective. Și, deși dacă pentru măsurile educative am interpreta termenul de pedeapsă lato sensu astfel încât sa aibă de fapt sensul de sancțiune de drept penal, ar trebui sa fie incluse și măsurile de siguranță, cât timp excluderea lor nu reprezintă o ingerință sau o încălcare expresă a principiilor legii penale sau a legii procesuale penale, consider că omisiunea legiuitorului în acest caz ar putea fi intenționată, din dorința de a degreva Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța care deja este supraaglomerată.

Rolul măsurilor de siguranță este acela de a proteja făptuitorul și persoanele din jurul acestuia, astfel consecințele unei măsuri de siguranță nu sunt atât de mari ca ale unei pedepse, în sensul art. 56 CP, sau ale unei măsuri educative, deci nu reprezintă o „pedeapsa” în adevăratul sens al cuvântului, ci un mijloc de protecție, mai ales că acestea se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Punând în balanța gravitatea aplicării unei măsuri de siguranță în afara limitelor prevăzute de legea penală, și grevarea adițională a ÎCCJ cu numeroase procese, și nu unele deja considerate de legiuitor în mod expres suficient de dificile sau importante pentru a fi judecate în fața Înaltei Curți, cum sunt cele deja aflate pe rolul instanței, consider că, așa cum am menționat anterior, în lipsa altor argumente, omisiunea legiuitorului este intenționată și justificată în acest caz, mai ales că hotărârea ce include măsurile de siguranță se bucură oricum de un dublu grad de jurisdicție, deci de încă o verificare a legalității în apel. Împovărarea instanței cu astfel de cauze, care nu sunt de esență spre a fi rejudecate de ICCJ, ar putea leza principiul termenului rezonabil al procesului penal reglementat la art. 8 CPC și dreptul la liberul acces la justiție conferit de Constituție la art. 21, pentru părțile din restul proceselor pendinte pe rolul instanței, care au dreptul de a se afla acolo.

Concluzii

În concluzie, în cadrul art. 438 alin (1) pct. 12 CPP „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” pot fi examinate limitele măsurilor educative dar nu și a celor de siguranță, deoarece excluderea primelor măsuri menționate ar crea un tratament discriminatoriu care ar încălca principiile dreptului, pe când în cazul măsurilor de siguranță, consecința includerii lor nu ar justifica grevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numeroase procese.

Un articol semnat de către Ana-Eliza Ivan