Hotărârile adunării generale a asociaților unui S.R.L. Abuzul de majoritate. Affectio societatis

Articolul reprezintă opera exclusivă a autorului. Opiniile exprimate nu angajează sub nicio formă Ingenio.

Andreea Marin Andreea-Marin este Consilier Juridic, specializat în domeniul dreptului comercial, absolventă a programului de master ”Dreptul Afacerilor” din cadrul Universității ”Nicolae Titulescu” din București. Pasiunea pentru aria societară (comercială) a dreptului s-a născut încă din facultate și a fost susținută de experiența ulterioară în domeniu, formându-și întreaga carieră juridică printre antreprenori.

🟢 Introducere

Dintre formele de exercitare ale unei întreprinderi, cea mai comună este Societatea cu Răspundere Limitată. Avantajul esențial pe care Societatea cu Răspundere Limitată îl are raportat la celelalte forme societare, aspect preîntâmpinat de însăși denumirea acesteia, este reprezentat de răspunderea asociaților societății prin raportare la creditorii societății, respectiv limitarea răspunderii acestora la participarea la capitalul social.

Funcționarea Societății cu Răspundere Limitată se întemeiază pe 2 piloni principali, și anume administratorul Societății, cu rol activ în gestionarea, organizarea și funcționarea activității curente a societății, și Adunarea Generală a Asociaților, în compunerea căreia intră toți asociații, participanți la capitalul social, hotărând asupra tuturor chestiunilor ce vizează viața socială.

Adunarea Generală este organul principal de decizie al SRL-ului, având atribuții de coordonare a întregii activități a societății.

🟢 Cuprins

În ceea ce privește convocarea Adunării Generale, administratorul are un rol activ și poate cel mai important, întrucât obligația de convocare cade în sarcina acestuia cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar, la sediul social al societății. În situația în care administratorul nu convoacă Adunarea, sau dacă nu îi este adusă la cunoștință necesitatea convocării, asociații/asociatul reprezentând ¼ din capitalul social pot/poate convoca Adunarea Generală, sub condiția prezentării detaliate a scopului convocării. Putem considera faptul că propunerea ordinii de zi ține loc de motivare a convocării.

Hotărârile asociaţilor se adoptă în adunarea generală, cu respectarea principiului dublei majorități (majoritatea absolută a asociaților și a cotelor părți). De la această regulă există însă o excepție, și anume cazul în care asociatul nu poate participa la adoptarea hotărârilor care privesc aporturile sale în natură sau contractele încheiate între acesta și societate. Deși Legea 31/1990 prevede expres faptul că „Un asociat nu poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele şi societate” (Art. 193 alin. 2), consider că interdicția privește doar votul în sine, și nu și participarea în cadrul deliberării, astfel că asociatul care se află într-una dintre cele două situații mai sus enunțate poate lua parte la Adunare, fără însă a avea dreptul să participe activ, prin exercitarea dreptului său de vot.

Este important de menționat faptul că în situația în care nu a fost întrunit cvorumul majorității cerute pentru prima adunare, adunarea fiind astfel în imposibilitate de a adopta o hotărâre valabilă, se va convoca o a doua adunare, în cadrul căreia adoptarea hotărârilor nu va mai fi limitată de principiul dublei majorități, hotărârile adoptându-se în consecință, oricare ar fi numărul de asociaţi prezenți şi partea din capitalul social reprezentată de aceștia (Art. 193 alin. (3) din Legea 31/1990). Apreciez totuși că pentru adoptarea valabilă a hotărârilor aferente ordinii de zi pentru cea de a doua adunare, se impune respectarea principiului majorității simple, raportat la procentul din capitalul social deținut de către asociații prezenți.

Acest mecanism juridic a fost reglementat de legiuitor astfel încât societatea să nu se afle în poziția blocării întregului proces decizional, și în consecință a activității acesteia. Putem recalifica acest aspect ca o veritabilă sancțiune pentru pasivitatea asociaților sau relei-voințe a acestora, atunci când exercită, spre exemplu un abuz de minoritate.

Abuzul de minoritate este exercitat de asociatul care reprezintă un procent insuficient din capitalul social pentru a exercita controlul asupra adoptării hotărârilor în adunarea generală, acționând împotriva interesului general al societății (interesului social) în cadrul primei Adunări, pentru a întârzia sau a bloca adoptarea hotărârilor esențiale pentru viața societății, în dauna celorlalți asociați.

Remediul pentru acest comportament, de principiu, se va regăsi în cadrul celei de a doua adunări legal convocate, întrucât, astfel cum am precizat, adoptarea hotărârilor nu va mai fi limitată de principiul dublei majorități, iar hotărârile se vor adopta indiferent de numărul de asociaţi prezenți şi partea din capitalul social reprezentată de aceștia. Astfel, chiar în caz de neprezentare a asociatului minoritar în cadrul celei de a doua Adunări, Societatea poate adopta o hotărâre valabilă în lipsa acestuia, fapt pentru care consider că se vor acoperi toate neconformitățile provocate de asociatul minoritar în cadrul primei adunări.

Nu astfel stau lucrurile și în cazul abuzului de majoritate, întrucât în situația săvârșirii acestuia, asociatul majoritar are un rol activ, exercitându-și abuziv dreptul de vot, în dauna celorlalți asociați (minoritari) și a interesului social. Deși din punct de vedere social și financiar raportat la capitalul social, asociații nu se găsesc într-o poziție de egalitate, din punct de vedere juridic aceștia se bucură de egalitate de tratament.

Astfel, remediul garantat asociaților minoritari pentru înlăturarea unui astfel de comportament se regăsește în chiar dispozițiile Legii nr. 31/1990, care recunoaște asociaților, nedistingând între majoritari sau minoritari, posibilitatea atacării hotărârilor adoptate abuziv prin promovarea unei Acțiuni în anulare (Art. 132 alin. 2 – „Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.”).

Mai mult, această prevedere nu reprezintă doar o măsură de protecție a asociaților minoritari, ci și o modalitate de a sancționa comportamentul abuziv al asociaților majoritari, prin acordarea de daune-interese asociaților minoritari, spre exemplu.

Evident, această procedură este de evitat, întrucât, astfel cum s-a observat în practica judiciară de specialitate, asemenea litigii nu se soluționează de urgență, iar neînțelegerile dintre asociați conduc la dispariția affectio societatis, element esențial în ceea ce privește constituirea și funcționarea societății, reprezentat de intenția asociaților de a conlucra pentru interesul social comun.

Affectio societatis are o importanță aparte în economia juridică a societății, sens în care legiuitorul român a reglementat această noțiune în Art. 1881 C.Civil, care prevede faptul că „Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.”. În caz de dispariție a acestei componente, consider că asociații se vor lipsi de interesul social comun, iar societatea, în ansamblul său, nu va avea posibilitatea de a-și îndeplini scopul.

Revenind la subiectul principal, și anume cererea în anularea hotărârii adoptate, de reținut este însă că judecătorul nu poate substitui voința asociaților, finalitatea procesuală fiind, în eventualitatea admiterii cererii, doar anularea hotărârii adoptate, și nu obligarea Adunării Generale de a adopta o hotărâre favorabilă asociaților minoritari.

Din aceste considerente, opinez în sensul că, în realitate, prin promovarea cererii în anulare, asociații nu vor reuși să restabilească necesitatea urmării interesului general social, existând posibilitatea de a ajunge în situația aceluiași blocaj decizional cu privire la anumite aspecte de pe ordinea de zi și în viitor.

Anularea hotărârii Adunării Generale nu poate fi interpretată în niciun caz ca o înlăturare a conflictului de interese al asociaților, aceștia fiind singurii care pot conlucra sub acest aspect.

În situația în care asociații nu vor reuși să atenueze conflictul și să conveargă spre un interes comun, restabilind astfel affectio societatis, salvgardarea societății va depinde exclusiv de asociații săi, întrucât se va impune fie dizolvarea societății, fie retragerea unuia dintre asociați, în măsura în care acesta este de acord.

Dizolvarea societății „prin hotărârea tribunalului, la cererea oricăruia dintre asociați, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii” (Art. 227 alin. 1 lit. e din Legea 31/1990) este o măsură excepțională, limitată exclusiv de existența unor abuzuri de majoritate și conflicte de interese constante între asociați. Astfel, consider că adoptarea unei singure hotărâri, care nu este de anvergură, chiar prin exercitarea unui abuz de majoritate, nu poate reprezenta un motiv temeinic de dizolvare a societății.

Într-adevăr, în situația în care cadrul social și juridic dintre asociați nu se modifică o perioadă suficientă de timp, existând un conflict constant de interese între aceștia, putem considera că societatea este lipsită în totalitate de affectio societatis, sens în care nu mai există nicio posibilitate în redresarea activității acesteia, în procesul decizional, raportându-ne la comportamentul conflictual al asociaților.

În practica judiciară[1], s-a pus problema dacă lipsa lui affectio societatis poate conduce la excluderea unuia dintre asociați. Raliez opiniei majoritare și anume că lipsa lui affectio societatis poate conduce în ultimă instanță doar la dizolvarea societății, și nu la excluderea unui/unor asociat/ați, întrucât nicio instanță, ca putere jurisdicțională, nu poate judeca în mod părtinitor. Iar acordarea întregii puteri de decizie unuia dintre asociați, cu consecința excluderii din societate a celuilalt, doar pentru motive contrare de opinie, nu poate reprezenta în realitate un argument solid în respectarea principiului imparțialității, mai ales că instanța nu poate cunoaște în realitate care a fost interesul general social inițial și nu poate garanta, chiar cunoscându-l, că viitoarele acțiuni ale unui singur asociat vor converge acestuia.

Retragerea asociatului, raportată la votul contrar în Adunarea generală, este grevată și ea de unele limitări. În acest sens, menționăm faptul că asociații „care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect:

a) schimbarea obiectului principal de activitate;

b) transformarea transfrontalieră a societăţii;

c) schimbarea formei societăţii;

d) fuziunea sau divizarea societăţii, inclusiv transfrontalieră.” (Art. 226 alin. 1 lit. a1 coroborat cu Art. 134 alin. 1 din Legea nr. 31/1990)

🟢 Concluzii

Concluzionând, în cazul în care hotărârile adoptate nu au privit elementele sus-menționate, unica soluție la care poate recurge asociatul prejudiciat este dizolvarea societății, și doar în ultimă instanță, cu respectarea condițiilor mai sus enunțate.

Un articol semnat de către Andreea Marin.

---

(1) C.S.J., decizia nr. 287/1996, în Dreptul nr. 1/1997, p. 124